Translate

15 dec. 2015

Scurt eseu despre toleranţă şi intoleranţă

Nu cu foarte mult timp în urmă, cineva care mi-a fost profesor, mi-a readus în minte un citat extrem de interesant din "Societatea deschisă şi duşmanii ei" a lui Karl Popper. Un citat nu doar interesant prin simpla lui formulare, ci şi extrem, extrem de actual.
"Toleranța nelimitată va conduce la dispariția toleranței. Dacă acordăm toleranță nelimitată chiar și celor care nu sunt toleranți, dacă nu suntem dispuși să apărăm o societate tolerantă de atacul intoleranților, atunci, desigur, că toleranții vor fi distruși, și toleranța odată cu ei.”
În astfel de vremuri, importante din punct de vedere istoric, aproape toate dezbaterile publice şi toate declaraţiile politice care se vor serioase apelează într-un fel sau altul la toleranţă.
Afirmaţia lui Karl Popper nu lămureşte tranşant lucrurile, ceea ce nici eu nu am pretenţa de a reuşi să o fac, însă ar trebui să constituie un serios argument în echilibrarea discursului public sau de ce nu, poate chiar o importantă parte a unei moderne Magna Charta Libertatum, atât de necesară politrucilor europeni, în special continentali, şi nu numai.

Pentru a putea înţelge contextul celor spuse de Popper este bine să ştim că lucrarea sa, Societatea deschisă şi duşmanii ei, a fost publicată pentru prima dată în 1945, adică exact în momentul în care intoleranţa reuşise să provoace o catastrofă de proporţii. La fel ca înaintea celui de-al doilea război mondial, radicalismele au devenit din ce în ce mai răspândite în Europa de astăzi, iar la fel ca atunci, gunoiul este ascuns sub preş în timp ce politicieni slabi şi dezorientaţi, alături de jurnaliştii făcuţi la normă, încearcă, spune ei, să educe populaţia. Nu spun ca nu ar fi necesar, însă când orbul conduce pe orb, nu iese un lucru bun. Mai precis, problema este că ei, "educatorii" autoproclamaţi, au înţeles cum stă treaba cu mecanismele istoriei, în timp ce noi, prostimea, nu prea. Noi suntem intoleranţi şi predispuşi radicalizării, însă ei, pedanţi de profesie şi mereu axaţi pe obiective, ne luminează zi de zi.

Ei bine, lucrurile nu sunt chiar aşa. Adică e adevărat că noi nu am înţeles încă mecanismele istoriei, însă nici ei nu au făcut asta, ci doar dau impresia că au înţeles. Noi avem totuşi avantajul că l-am ascultat şi citit pe Leszek Kołakowski şi Vaclav Havel care ne spuneau aproape cu aceeaşi gravitate dar sub forme diferite, că trebuie să ne ferim de toţi cei care au pretenţia că au înţeles aceste mecanisme. A pretinde acest luncru, nu este doar o simplă supraevaluare a capacităţii de înţelegere, ci constituie un model standard de comportament cu tendinţe dirijiste şi chiar dictatoriale. Cei care pretind înţelegerea mecanismelor istoriei, pretind că au şi soluţii unice pentru corectarea ei şi pentru atingerea paradisului. Ei sunt cei mai periculoşi oameni, deoarece vor încerca mereu să schimbe cursul firesc al istoriei, încercând să substituie cu o "raţiune pură" şi găunoasă, o evoluţie lentă şi normală, însă firească. Ce încearcă ei să facă este să înlocuiască o evoluţie bazată pe nevoia de dezvoltare, o evoluţie în bunul stil al democraţiei britanice, cu o evoluţie programată, planificată, raţionalistă şi mereu defazată, de sorginte francez. Prin tot ceea ce înseamnă corectitudinea politică (political correctness), multiculturalism, discriminare pozitivă, egalitarisme de toate felurile şi diverse scorneli asemănătoare, nu se crează în rândul omului obişnuit şi a tinerilor dezorientaţi decât frustrare, senzaţia de nedreptăţire, iar prin încercarea de a găsi vinovaţi se ajunge la radicalizare. După criza din "30 au fost găsiţi vinovaţi evreii şi au fost atacaţi în ţara care îi primise cel mai bine, adică Germania. Ţări mult mai antisemite, precum Franţa sau Anglia, vinovate moral de a fi promovat primele asociaţii de eugenie (detalii aici), au închis ochii. La fel ca acum, atunci important era ca vinovaţi să nu fie liderii politici. Pâna mai ieri, vinovaţi de serviciu au fost emigranţii, la început cei interni, în Anglia polonezii, în Franţa românii şi în special ţiganii, în Germania turcii iar lista poate continua. Pentru terorism, când gruparea Daesh o să fie inevitabil distrusă, or să fie vinovaţi emigranţii musulmani, neintegrabili ce e drept, însă clar nu terorişti de profesie. Important si aici o să fie ca vinovaţi să nu fie cei incopentenţi, adică cei direct răspunzători de verificarea şi selectarea emigranţilor.
 
La fel ca orice marxişti veritabili, adepţii conceptelor anterior menţionate promit că în momentul în care le v-om implementa, o să trăim raiul pe pământ. Sună frumos. Toată lumea se va înţelege cu toată lumea, discriminarea va dispărea de pe scenă şi însuşi termenul va ajunge un arhaism inutil, feminismul promite că femeile vor fi mai egale cu bărbaţii decât şi-au dorit vreodată, cărând şi saci de o suta de kilograme, trăgând şi cu arma în vrăbii, pentru că războaiele vor fi dispărut, ba chiar unele mai ambiţioase or să reuşească să se reproduca prin diviziune celulară. Popoarele se vor integra unele în altele prin multiculturalism, de parcă ar fi trăit de mii de ani împreună fără să se fi luptat vreodată, resursele or sa devină verzi, regenerabile şi nelimitate, iar discriminarea pozitivă nu va mai fi necesară când pe orice poziţie va fi lucrat un om de culoare, un alb, un asiatic, o femeie, un bărbat şi neapărat o persoană cu orientări sexuale diferite, un membru activ al mişcărilor LGBT.

Deşi luate independent, toate aceste concepte par a fi bune şi necesare, fiind dezvoltate cu scopul de a crea o lume mai tolerantă, impuse prin modificarea forţată a limbajului (corectitudinea politică) şi prin ceea ce Jean Sévillia numea terorism intelectual, adică prin încercarea de discreditare a criticilor, ele duc la intoleranţă. Ele sunt o simplă substituire a formulei anecdotice  de fericire din comunism, care a rezolvat problema fericirii umane decretând: "Bă boilor, fiţi fericiţi că dacă nu vă ia mama dracului!", cu formula "Bă boilor, să fiţi toleranţi că daca nu vă ia mama dracului!". După cum ştim, atât fericirea cât si toleranţa sunt concepte bune şi necesare, însă ne întrebăm dacă aceasta este calea de a le dobândi, iar pentru a găsi un răspuns, revenim la filosofia popperiană.
Afirmaţia lui Karl Popper poate aduce o contribuţie importantă în stabilirea raportului dintre toleranţă şi intoleranţă, în măsura în care noi reuşim să stabilim actorii, adică cine este tolerant şi cine este intolerant în toată această situaţie. Mai precis, conform citatului, cine este înderptăptăţit să nu tolereze intoleranţa?! Revenim la punctul nevralgic al discursului public dominant în politică şi media. Acolo unde actorii reuşesc să treaca de capcanele primei probleme, cea a impunerii unor concepte şi a supraestimării valorii propriului raţionament în detrimentul irefutabiltăţii testului istoric, ei alunecă în latura şubredă a egalitarismului şi a unui umanism prost înţeles sau mai bine spus de bravadă. Obişnuiţi să pozeze ba în feminişti, ba în apărători ai animalelor simpatice, ba în ecologişti, elitele moderne s-au învăţat cu fentatul. Ei nu mai au pretenţia de judecată limepede şi nu mai sunt apărători ai adevărului, ci promotori ai unor curente. Se observa limepe în marea majoritate a discursurilor politice şi a articolelor din presa serioasă, că scopul nu mai este de a obţine şi promova un adevăr sau de a dezvolta o concluzie pe baza unor fapte, ci de a susţine diverse cauze. The Guardian, spre exemplu, a ajuns să duhnească de atâta feminism şi ecologism. Ei aproape că nu mai au nimic de spus, nimic de aflat, ci au trecut în etapa de propovăduire a egalităţii cu un maxim de intoleranţă, fiind în posesia unui Sfânt Graal ascuns pe sub birourile redacţiei. Ori nu acesta este rolul jurnalistului şi nici al intelectualului. Pentru aceşti omuşori, plini de sine şi mereu pedanţi, toate conceptele au devenit un joc de glezne utilizat în eschiva realizată cu dibăcie în faţa realităţii. Puţini si prea rari sunt intelectualii precum Jean Sevilla, Pascal Bruckner sau Oliver Roy, capabili să contrabalanseze emoţia şi utopia. Puţini sunt cei care se mai arată dispuşi să judece la rece şi să se debaraseze pe cât posibil de ideologiile sterile ale neomarxismului, astfel încât să nu dea naştere ca ofensivă unor curente naţional socialiste precum cele din franţa. Puţini sunt cei care, prin raţiune şi prin promovarea libertăţii individuale ştiu să cultive toleranţa. Restul doar o proclamă, iar a proclama toleranţa este ca atunci când ai cere cu efervescenţă respectul. Toleranţa, la fel ca respectul, se dobândeşte, se obţine demonstrând că tu, cel care vrei să fii tolerat, eşti capabil sa fii cel puţin la fel de tolerant ca cel căruia îi ceri să te accepte.

Este, deci, de la sine înţeles că intoleranţa este internă. Intoleranţa reală, adică intoleranţa faţă de realitate se află la cei care propovăduiesc înverşunat toleranţa cu orice preţ, adică exact la cei care nu susţin raţiunea şi adevărul, devenind intoleranţi faţă de starea naturală a omului, intoleranţi faţă de libertatea de a alege, în detrimentul unor utopii doctrinare.