Translate

15 dec. 2015

Scurt eseu despre toleranţă şi intoleranţă

Nu cu foarte mult timp în urmă, cineva care mi-a fost profesor, mi-a readus în minte un citat extrem de interesant din "Societatea deschisă şi duşmanii ei" a lui Karl Popper. Un citat nu doar interesant prin simpla lui formulare, ci şi extrem, extrem de actual.
"Toleranța nelimitată va conduce la dispariția toleranței. Dacă acordăm toleranță nelimitată chiar și celor care nu sunt toleranți, dacă nu suntem dispuși să apărăm o societate tolerantă de atacul intoleranților, atunci, desigur, că toleranții vor fi distruși, și toleranța odată cu ei.”
În astfel de vremuri, importante din punct de vedere istoric, aproape toate dezbaterile publice şi toate declaraţiile politice care se vor serioase apelează într-un fel sau altul la toleranţă.
Afirmaţia lui Karl Popper nu lămureşte tranşant lucrurile, ceea ce nici eu nu am pretenţa de a reuşi să o fac, însă ar trebui să constituie un serios argument în echilibrarea discursului public sau de ce nu, poate chiar o importantă parte a unei moderne Magna Charta Libertatum, atât de necesară politrucilor europeni, în special continentali, şi nu numai.

Pentru a putea înţelge contextul celor spuse de Popper este bine să ştim că lucrarea sa, Societatea deschisă şi duşmanii ei, a fost publicată pentru prima dată în 1945, adică exact în momentul în care intoleranţa reuşise să provoace o catastrofă de proporţii. La fel ca înaintea celui de-al doilea război mondial, radicalismele au devenit din ce în ce mai răspândite în Europa de astăzi, iar la fel ca atunci, gunoiul este ascuns sub preş în timp ce politicieni slabi şi dezorientaţi, alături de jurnaliştii făcuţi la normă, încearcă, spune ei, să educe populaţia. Nu spun ca nu ar fi necesar, însă când orbul conduce pe orb, nu iese un lucru bun. Mai precis, problema este că ei, "educatorii" autoproclamaţi, au înţeles cum stă treaba cu mecanismele istoriei, în timp ce noi, prostimea, nu prea. Noi suntem intoleranţi şi predispuşi radicalizării, însă ei, pedanţi de profesie şi mereu axaţi pe obiective, ne luminează zi de zi.

Ei bine, lucrurile nu sunt chiar aşa. Adică e adevărat că noi nu am înţeles încă mecanismele istoriei, însă nici ei nu au făcut asta, ci doar dau impresia că au înţeles. Noi avem totuşi avantajul că l-am ascultat şi citit pe Leszek Kołakowski şi Vaclav Havel care ne spuneau aproape cu aceeaşi gravitate dar sub forme diferite, că trebuie să ne ferim de toţi cei care au pretenţia că au înţeles aceste mecanisme. A pretinde acest luncru, nu este doar o simplă supraevaluare a capacităţii de înţelegere, ci constituie un model standard de comportament cu tendinţe dirijiste şi chiar dictatoriale. Cei care pretind înţelegerea mecanismelor istoriei, pretind că au şi soluţii unice pentru corectarea ei şi pentru atingerea paradisului. Ei sunt cei mai periculoşi oameni, deoarece vor încerca mereu să schimbe cursul firesc al istoriei, încercând să substituie cu o "raţiune pură" şi găunoasă, o evoluţie lentă şi normală, însă firească. Ce încearcă ei să facă este să înlocuiască o evoluţie bazată pe nevoia de dezvoltare, o evoluţie în bunul stil al democraţiei britanice, cu o evoluţie programată, planificată, raţionalistă şi mereu defazată, de sorginte francez. Prin tot ceea ce înseamnă corectitudinea politică (political correctness), multiculturalism, discriminare pozitivă, egalitarisme de toate felurile şi diverse scorneli asemănătoare, nu se crează în rândul omului obişnuit şi a tinerilor dezorientaţi decât frustrare, senzaţia de nedreptăţire, iar prin încercarea de a găsi vinovaţi se ajunge la radicalizare. După criza din "30 au fost găsiţi vinovaţi evreii şi au fost atacaţi în ţara care îi primise cel mai bine, adică Germania. Ţări mult mai antisemite, precum Franţa sau Anglia, vinovate moral de a fi promovat primele asociaţii de eugenie (detalii aici), au închis ochii. La fel ca acum, atunci important era ca vinovaţi să nu fie liderii politici. Pâna mai ieri, vinovaţi de serviciu au fost emigranţii, la început cei interni, în Anglia polonezii, în Franţa românii şi în special ţiganii, în Germania turcii iar lista poate continua. Pentru terorism, când gruparea Daesh o să fie inevitabil distrusă, or să fie vinovaţi emigranţii musulmani, neintegrabili ce e drept, însă clar nu terorişti de profesie. Important si aici o să fie ca vinovaţi să nu fie cei incopentenţi, adică cei direct răspunzători de verificarea şi selectarea emigranţilor.
 
La fel ca orice marxişti veritabili, adepţii conceptelor anterior menţionate promit că în momentul în care le v-om implementa, o să trăim raiul pe pământ. Sună frumos. Toată lumea se va înţelege cu toată lumea, discriminarea va dispărea de pe scenă şi însuşi termenul va ajunge un arhaism inutil, feminismul promite că femeile vor fi mai egale cu bărbaţii decât şi-au dorit vreodată, cărând şi saci de o suta de kilograme, trăgând şi cu arma în vrăbii, pentru că războaiele vor fi dispărut, ba chiar unele mai ambiţioase or să reuşească să se reproduca prin diviziune celulară. Popoarele se vor integra unele în altele prin multiculturalism, de parcă ar fi trăit de mii de ani împreună fără să se fi luptat vreodată, resursele or sa devină verzi, regenerabile şi nelimitate, iar discriminarea pozitivă nu va mai fi necesară când pe orice poziţie va fi lucrat un om de culoare, un alb, un asiatic, o femeie, un bărbat şi neapărat o persoană cu orientări sexuale diferite, un membru activ al mişcărilor LGBT.

Deşi luate independent, toate aceste concepte par a fi bune şi necesare, fiind dezvoltate cu scopul de a crea o lume mai tolerantă, impuse prin modificarea forţată a limbajului (corectitudinea politică) şi prin ceea ce Jean Sévillia numea terorism intelectual, adică prin încercarea de discreditare a criticilor, ele duc la intoleranţă. Ele sunt o simplă substituire a formulei anecdotice  de fericire din comunism, care a rezolvat problema fericirii umane decretând: "Bă boilor, fiţi fericiţi că dacă nu vă ia mama dracului!", cu formula "Bă boilor, să fiţi toleranţi că daca nu vă ia mama dracului!". După cum ştim, atât fericirea cât si toleranţa sunt concepte bune şi necesare, însă ne întrebăm dacă aceasta este calea de a le dobândi, iar pentru a găsi un răspuns, revenim la filosofia popperiană.
Afirmaţia lui Karl Popper poate aduce o contribuţie importantă în stabilirea raportului dintre toleranţă şi intoleranţă, în măsura în care noi reuşim să stabilim actorii, adică cine este tolerant şi cine este intolerant în toată această situaţie. Mai precis, conform citatului, cine este înderptăptăţit să nu tolereze intoleranţa?! Revenim la punctul nevralgic al discursului public dominant în politică şi media. Acolo unde actorii reuşesc să treaca de capcanele primei probleme, cea a impunerii unor concepte şi a supraestimării valorii propriului raţionament în detrimentul irefutabiltăţii testului istoric, ei alunecă în latura şubredă a egalitarismului şi a unui umanism prost înţeles sau mai bine spus de bravadă. Obişnuiţi să pozeze ba în feminişti, ba în apărători ai animalelor simpatice, ba în ecologişti, elitele moderne s-au învăţat cu fentatul. Ei nu mai au pretenţia de judecată limepede şi nu mai sunt apărători ai adevărului, ci promotori ai unor curente. Se observa limepe în marea majoritate a discursurilor politice şi a articolelor din presa serioasă, că scopul nu mai este de a obţine şi promova un adevăr sau de a dezvolta o concluzie pe baza unor fapte, ci de a susţine diverse cauze. The Guardian, spre exemplu, a ajuns să duhnească de atâta feminism şi ecologism. Ei aproape că nu mai au nimic de spus, nimic de aflat, ci au trecut în etapa de propovăduire a egalităţii cu un maxim de intoleranţă, fiind în posesia unui Sfânt Graal ascuns pe sub birourile redacţiei. Ori nu acesta este rolul jurnalistului şi nici al intelectualului. Pentru aceşti omuşori, plini de sine şi mereu pedanţi, toate conceptele au devenit un joc de glezne utilizat în eschiva realizată cu dibăcie în faţa realităţii. Puţini si prea rari sunt intelectualii precum Jean Sevilla, Pascal Bruckner sau Oliver Roy, capabili să contrabalanseze emoţia şi utopia. Puţini sunt cei care se mai arată dispuşi să judece la rece şi să se debaraseze pe cât posibil de ideologiile sterile ale neomarxismului, astfel încât să nu dea naştere ca ofensivă unor curente naţional socialiste precum cele din franţa. Puţini sunt cei care, prin raţiune şi prin promovarea libertăţii individuale ştiu să cultive toleranţa. Restul doar o proclamă, iar a proclama toleranţa este ca atunci când ai cere cu efervescenţă respectul. Toleranţa, la fel ca respectul, se dobândeşte, se obţine demonstrând că tu, cel care vrei să fii tolerat, eşti capabil sa fii cel puţin la fel de tolerant ca cel căruia îi ceri să te accepte.

Este, deci, de la sine înţeles că intoleranţa este internă. Intoleranţa reală, adică intoleranţa faţă de realitate se află la cei care propovăduiesc înverşunat toleranţa cu orice preţ, adică exact la cei care nu susţin raţiunea şi adevărul, devenind intoleranţi faţă de starea naturală a omului, intoleranţi faţă de libertatea de a alege, în detrimentul unor utopii doctrinare.



1 dec. 2015

Despre criticism, cutumă şi intelectuali fragili de ziua naţională

Astăzi, de 1 Decembrie, de ziua naţională a României, observ că între oamenii răsăriţi la minte există un trend, un criticism agresiv al naţionalismului, al patriotismului, al atenţiei excesive acordată armatei, imnului, tricolorului şi o critică a orice ţine de îndoctrinare. Da, este o îndoctrinare, toţi ştim asta. Nu este revelaţia voastră intelectuală.
Fiind oameni inteligenţi, atitudinea lor mă surprinde. Este adevărat, intelectualii si cei care au un bagaj de cunostinţe înţeleg altfel lucrurile şi tind să se opună constant presiunii imprimate de mase. Ajung să cred ca uneori o fac doar din inerţie si uşoară frustrare. Faptul că de această dată eu consider că masele au dreptate, nu îi discreditează pe cei care le contrazic. Masele au dreptate chiar dacă cei mai mulţi indivizi nu au susţinere ideologică pentru asta. Eu am să încerc sa le ofer o serie de argumente.
Cum spuneam, văd lucrurile puţin diferit de această dată. Diferit faţă de cei alături de care mă regăsesc adesea la nivel ideologic. Deşi exemplele sunt nenumărate, am să  încep cu o contraargumentaţie la afirmaţia doamnei Mihaela Miroiu care susţine că: 
"Natia aceasta isi sarbatoreste, de ziua ei, o singura categorie de oameni: aparatorii. Parada militara, incheiata cu slujba de la catedrala de la Alba. Tara asta nu are savanti, cercetatori, inventatori, juristi, artisti, scriitori, medici, profesori, lucratori industriali, constructori, nu are agricultori, nu are diplomati, politicieni, ctitori de democratizare, activisti civici, nu are voluntari in caritate sau in ecologie, nu are, simbolic, nimic insemnat in afara de armate si biserici. Cu alte cuvinte, restul nu conteaza. Trist. Foarte trist sa se simta atatea categorii de oameni excluse de la orice insemnatate nationala. Oameni buni, Romania asta, asa cum este, e si a noastra, este si cea facuta de noi, marii absenti!" 

Personal văd o eroare flagrantă de logică. 
În primul rând este un caz în care inteligenţa personală este pusă deasupra cutumei, contrar recomandării hayekiene, deasupra experienţei şi tradiţiei izvorâte din raţiuni izolate istoric şi rodate, testate în timp. Este un viciu al intelectuailor. E adevărat, rodarea poate aduce si erodare, adica degradarea sensului cutumiar, dispariţia cauzei de la care s-a plecat, însă nu avem o astfel de situaţie. Asta ar însemna ca armatele să nu-şi mai aiba sensul, ca ele să nu mai constituie un element vital de apărare şi existenţă a naţiunii, fapt departe de adevăr. Chiar în afirmaţia doamnei Miroiu se pleacă, nu de la premisa inutilităţii armatei, ci de la cea a atenţiei excesive acordate armatei. Deocmdată subietul acesta e lămurit deşi o să revenim asupra lui.

A doua eroare a textului este aceea că - ţara asta nu-şi serbează savanţii, cercetătorii, inventatorii, juriştii etc. ci doar militarii, apărătorii de patrie-. O afirmaţie pe care eu o consider eronată din capul locului, deoarece la o simplă "căutare" în memoria personală nu reuşesc să-mi amintesc decât savanţi, filosofi, cercetători, personalităţi politice, regi etc. însă nu ştiu prea mulţi soldaţi români care au căzut pe fronturile din ţară sau străinătate. Cred că doamna Miroiu şi alţii ca dânsa nu a fost încă în Slovacia la Zvolen (cel mai mare cimitir al armatei române de peste hotare) şi să vadă câţi oameni au căzut pentru independenţa Cehoslovaciei, fără să mai vorbim despre a şti vreun nume de pe acele cruci, însă are pretenţia că soldaţilor si armatei li se acordă prea multă atenţie! Bizar, bizar mod de a raţiona pentru un profesor universitar specializat în ştiinţe politice.
Tot ceea ce pot să cred este că susţinerea excesivă a feminismului, curent submediocru al filosofiei de bulevard atât de mainstream pe la noi si aiurea, dăunează grav logicii în momentul în care sunt implicate meserii precum cea de militar, al căror trecut si prezent nu reprezintă şi nu a reprezentat întocmai apanajul femeilor. Poate că de la o astfel de frustrare să se tragă astfel de concluzii, dumneaei fiind deja alunecată în feminism. Poate că o Liudmila Pavlicenko nu este suficientă sau cine ştie, poate că nici ea nu se poate apropia ca performanţă de un Simo Hayha. Nu stiu dacă acesta este motivul, pot doar să bănuiesc, însa eroarea este evidentă.
La o astfel de reacţie, îi propun doamnei şi unui prieten cu idei asemănătoare ca următoarea paradă să se realizeze cu seringi şi eprubete de producţie românească, să se facă o expoziţie de articole ştiinţifice şi mături într-un şantier, poate chiar la arcul de trunf, că oricum e în renovare de câţiva ani şi asa am elogia mai multe meserii. Poate ar trebui expuse şi câteva teze de doctorat, însă aici treaba e parşivă pentru că bătrânii plagiatori au făcut tot posibilul să le facă dispărute iar cei tineri, care încă mai au teze serioase, au cam dispărut de pe meleagurile natale. Au rămas totuşi soldaţii să apere impostorii. Buni sau răi, ei nu au plecat. Au rămas să apere intelectualii frustraţi care din când în când, atunci când pacea şi libertatea le distilează sângele si raţiunea, să le arunce cu bolovani în cap şi să-i dea la o parte că vezi, la fel ca femeile "nereprezentate egal", nici meseriile nu sunt reprezentate egal la parade. Este şi ăsta un mod de a gândi, să ştiţi. Şi culmea, nu este singular.
Trecem de la doamna Miroiu la alţii, prieteni si cunoscuţi cu o logica mai bună şi mai puţin influenţaţi de egalitarisme marxistoide. Da, stim cu toţii că feministele educate preferă să spună că îl au ca tată pe Stuart Mill, însă ele nu fac diferenţa între drepturi si privilegii, cum nu fac diferenţa între ideile perfect corecte si constructive ale lui Mill şi aberaţia doctrinei neomarxiste pe care feminismul se clădeşte. În fine, iar m-am lăsat dus de val.
Spuneam despre ideile prietenilor fără doctrină, idei mai bine închegate, bazate pe globalizare, dispariţia graniţelor şi pace. Mai exact: De ce defilăm cu arme când vrem pace?! De ce ne cramponăm în istorie conflictuală şi graniţe artificiale când vrem globalizare şi multiculturalism?! De ce ne legăm de nişte culori pentru a ne simţi români, unguri, francezi sau mai ştiu eu ce?!
Mai succint, de ce avem nevoie de naţionalism si patriotism cu simbolurile implicite?!
Păi noi nu avem nevoie. În mod concret, la prima trecere cu raţiunea prin materie şi istorie, constatăm că naţionalismele au adus doar războie, războaie inutile izvorâte adesea din mofturile si greşelile unor lideri.Ce scapă însă din perspectivă toate aceste întrebări retorice este faptul că pacea, globalizarea şi multiculturalismul sunt fie extrem de fragile, fie simple basme, cum este cazul multiculturalismului.
În primul rând, pacea este o conjunctură istorică, una fericită care place, însă place doar popoarelor cu un anumit grad de dezvoltare, acolo unde oamenii au ce mânca, unde au medicamente, unde au în bună măsură acces la tot ceea ce le poate da un trai liniştit. Psihologii susţin că omul are o natură violentă si doar educaţia sau frica, în funcţie de caracter, îi face să devină cooperanţi. Mai exact, omul prin educaţie înţelege bazele teoriei jocurilor şi fatul că din violenţă nu câştigă nimeni, iar prin coerciţie sunt forţaţi să respecte contractul social cei incapabili să înţeleagă principiul teoriei jocurilor. Deci armatele şi cei care păzesc pacea prin război sunt vitali. Da, sună ciudat să păzeşti pacea prin război si se fac glume simpatice pe tema asta. Una ar fi că: "A începe un război în numele păcii, e ca atunci când ai face sex în numele virginităţii." Gluma e simpatică, însă analogia este eronată, dar nu e cazul sa va explic aici de ce.
În al doilea rând avem globalizarea. Un fenomen generator aparent de pace, ale cărei mecanisme a încercat în zadar Thomas Friedman să le supraevalueze şi Joseph Stiglitz să le explice. Ea vine cu multe surprize şi cu o dinamică extrem de imprevizibilă, atât pe latura economică cât si pe cea politică. Totuşi, dacă pe latura economică vorbim în termeni concreţi şi acceptăm pragmatismul, pe latura politica lucrurile devin complicate. Acolo ideologiile iau locul calculului rece iar adesea, când devii bun samaritean şi filosofezi cu încărcătorul armei uitat în vestiar, rişti ca ultimul argument pe care ai să-l auzi sa fie sunetul exploziei sau al armei presupusului interlocutor. De ce?! Pentru că globalizarea, deşi pare un dat, o stare fireasca a planetei, o ţara unică, globală, una paşnică al cărui prim scop să fie dezvoltarea ştiinţifică şi evoluţia este o utopie la fel de mare precum cea marxistă. Sociologia, prin explicarea nevoii omului de apartenenţă la grup a reuşit să ne releve cel mai bine aspectul sus menţionat.
Mai mult, într-o alta notă şi pentru a justifica necesitatea individualizării şi păstrării limbii, tradiţiilor si culturii într-o lume care tinde să se globalizeze, aşa şubred cum o face, este, parafrazând dim Mihai Şora, faptul că modializarea nu trebuie să reprezinte o uniformizare, o aducere la nivel cum o vedea T. Friedman, ci o diversitate culturală şi umană firească, cu înţelegere reciprocă şi cu inerentele ei conflicte. Nimic nu a fost mai devastator decât încercările de a crea societăţi perfecte. Trebuie să înţelegem asta!
În al treilea rând avem multiculturalismul. Despre el mai mai vorbit în multe situaţii. Este un concept bun, însă metoda de a fi impus, prin acel politically correctness, nu face decât să mascheze realitatea, să ascundă gunoiul sub preş. Multiculturalismul, deşi izvorât din nevoia oamenilor de a se integra în alte spaţii şi de a se accepta reciproc indiferent de tradiţii, a fost forţat accelerat ca proces. Ca mai toate "ismele" moderne. Reacţia... la fel ca la o mâncare nouă, sofisticată, la care în loc să laşi consumatorul să-şi educe gustul, să se adapteze, alegi să-i îndeşi mâncarea pe gât, iar apoi te aştepţi să-i placă.
În concluzie, desi mulţi văd istoria ca pe un duşman, apelând fără să vrea la raţionalismul pur al lui Descartes, nu poţi construi nimic fără istorie, iar istoria s-a construit pe armate şi diplomaţie, armate care s-au hrănit doar din dragostea de ţară, limbă, neam, drapel, adică din acele concepte pe care vrem să le dărâmăm, pe care noi le vedem aducătoare de conflict inutil, deşi adesea cauzele conflictelor au fost cu totul altele. D
acă noi le dărâmăm, asta nu înseamnă că toţi or să ia exemplul. Istoria lumii este plina de situaţii în care cei evoluaţi, cei care au realizat că dezvoltarea stiinţifică, cunoaşterea şi pacea sunt calea de urmat, au fost distruşi de sălbatici violenţi. De ce? Pentru că aproape nimeni nu mai era motivat să lupte şi avea impresia că starea anterioară este şi starea viitoare. Este un bias congnitiv bine ştiut, cunoscut chiar înainte de a-l face Kahneman şi Tversky popular.
Aici este exact confruntarea între idelistul care vede doar beneficiile colaborării şi crede că toată lumea vede la fel, între violentul care consideră că distrugând colaborarea altora se poate ridica pe sine şi realistul care angajează o mână de "violenţi" pentru a putea să-şi protejeze bunăstarea obţinută de pe urma colaborării şi colaborarea în sine, violenţi pe care îi educă, îi hrăneşte şi cărora le este dator pentru că se poate bucura de libertate.
Din cauza aceasta avem nevoie de simboluri şi de istorie. Pentru ca cineva să fie dispus să-ţi apere de intelectual cu propria-i viaţă. Pentru a avea libertatea de a te juca de-a intelectualul, de a te crede savant pacifist nebăgat în seamă, de a face tot ce te taie capul pentru ca la final să consideri că cel care te apără are pea multă atenţie de ziua naţională.

În încheiere mă gândesc la faptul că şi Ceauşescu şi-ar fi scos academiciana să mărşăluiască în aplauzele mulţimii. Noi ar trebui să defilăm azi cu Ponta, că doar e doctor, mândrie naţională, pentru că sunt convins că cercetătorii, savanţii reali şi intelectualii prefră laboratoarele şi bibliotecile şi nici oamenii care întreţin la modul real, productiv, zi de zi România nu cred că sunt interesaţi să fie în centrul atenţiei. Nu ştiu să se fi plâns Palade, Roegen, Vulcănescu, Cioran, Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Radu Gyr, Mihail Sebastian sau alţi intelectuali cu adevărat importanţi, de faptul că de ziua naţională nu sunt ei aduşi şi plimbaţi prin piaţa publică. Na, poate că ei nu erau aşa mofturoşi sau poate că aveau standarde prea modeste. Probabil că ei preferau ştiinţa, cercetarea, arta sau filosofia reală, fără să regurgiteze la infinit curente obscure. Prin asta erau ei în centrul atenţiei şi cred ca au rămas acolo.
Să lăsăm deci această zi acelora care ne oferă prilejul de a face mofturi şi de a spune prostii, sacrificâdu-şi viaţa pentru acest ideal pe care tind să cred că nu toţi stiu să-l aprecieze.


16 nov. 2015

Despre terorismul intelectual


Pentru cei care l-au citit deja pe Jean Sevillia sau Pascal Bruckner nu va fi fost o problemă să înţeleagă molima de care suferă media şi o bună parte a intelectualilor. O molimă caracterizată de un pseudo-umanism lipsit de raţiune şi îmbălsămat cu multe rugăciuni, patetism şi îndoctrinare. Ne rugăm pentru atei, nu pentru că ar avea nevoie de rugăciune, ci pentru că vrem noi să ne simţim utili, să fim noi eroii, să fim noi cei care fac ceva. Aprindem lumânări pentru oameni care au murit arşi în incendii fără să vedem ridicolul, stăm blocaţi în tradiţii primitive şi refuzăm să ne folosim raţiunea, cum refuzăm constant să ne conştientizăm ipocrizia. 
Aud cadavrele vorbind şi nu sunt cele ale oamenilor ucişi nedrept în atentatele din Franţa sau Libia, în crimele zilnice din Siria sau Irak, nu sunt nici măcar cele ale oamenilor decedaţi în accidentul de la Colectiv. Sunt cadavre intelectuale. Acele pestilenţiale hoituri jurnalistice care se perindă pe la toate televiziunile româneşti sau străine şi nu fac decât să cânte în struna curentelor actuale. Ei sunt mainstream de prosfesie. Sunt feminişti la nevoie, adepţi ai multiculturalismului în orice situaţie, militanţi pentru drepturile animalelor de a fi egale cu omul, militanţi pentru drepturilor omului, însă nu si pentru protecţia lui, ecologisti sau adepţi ai dezvoltării industriale în funcţie de circumstanţă, militanţi pentru drepturile LGBT dacă ăsta e sezonul şi bocitoare profesioniste la orice tragedie. Sub această adaptabilitate fantastică ei continuă să se numească independenţi.
Toţi sunt politically correct, toţi sunt adepţi ai multiculturalismului şi al deschiderii, toţi achiesează la ideile stupide ale marilor lideri uitând despre sine că sunt intelectuali si nu oameni politici, toţi plâng zi si noapte cuprinşi fiind de o febră a unei atroce suferinţi doar de ei ştiută şi înţeleasă, asumată chiar încă de la facerea lumii. M-am întrebat adesea cum pot trăi cu astfel de suferinţă pe umeri, cum pot uita masiva crimă a lui Dumnezeu la potop sau crimele inchiziţiei, cum pot ei sa trăiasca cu atâta suferinţă?! 
Cei câţiva intelectuali oneşti rămaşi pe dinafară, cei cărora o mică doză de  "politically correct" le mai provoacă încă senzaţia firească de greaţă, cei care nu-şi reprimă medicamentos idiosincrasiile provocate de multiculturalism şi egalitarism deşănţat, acei ultimi utilizatori ai raţiunii sunt consideraţi inumani, pasibili de a fi condamnaţi precum Meursault(1)
Acum toţi avem "libertatea obligatorie" de a plânge cât mai zgomotos, de a ne rupe hainele de pe noi şi de a suferi pentru poporul Francez, pentru toată Franţa şi neapărat cu steagul franţei la profilul de facebook. Altfel suferinţa nu se vede, altfel e nedrept să suferi. Nu poţi suferi în tăcere, nu ai voie să judeci raţional, nu poţi să nu suferi. Orice e raţional a devenit inuman. Trebuie să suferi şi să o faci generalizat şi vizibil. Unii suferă chiar pentru întreaga Europă sau pentru cultura si deschiderea acesteia. În fine, important este ca spectrul suferinţei să fie cât mai larg iar strigatul cât mai puternic. Sub toată această generalizare a patetismului, vin nuanţele. Pentru că la cât de generalizat se suferă pentru Franţa şi poporul francez sau chiar pentru întreaga Europă, pe atât de îngust canalizată trebuie sa fie ura si revolta. Ar fi absurd şi absolut revoltător şi inadmisibil să te gândeşti doar că ai putea să urăşti lumea arabă sau măcar islamismul. Poate doar pentru o zi. Poate doar pe cel radical sau poate ca ţi-ai dori să urăşti modul în care Angela Merkel, această combinaţie între o Maica Tereza a zilelor noastre şi o Margaret Thatcher în zilele ei proaste, a reuşit să transforme o legislaţie fermă într-un amalgam de obligaţii, ameninţări, moralitate şi acte de binefacere.
Sublinez că toate acestea nu sunt depre o ură în adevăratul sens al cuvântului, ci doar despre a-ţi pune problema că ai putea să o faci, pentru că ar fi absurd să urăşti lumea arabă, atâta vreme cât Iranul este considerat una din cele mai frumoase ţări, cu cei mai calzi oameni, mult mai plăcuţi şi simpatici decât orice francez sau cum ai putea să urăşti islamul, când turcii ne sunt atât de aproape şi le mai şi suntem extrem de asemănători. Sau poate cineva se gândeşte să urască Belgia, deoarece unul din atentatori era belgian. Da, un Belgian, pentru că politically correct este să-i spui belgian si nu musulman, fără să ai dreptul să observi că acel individ nu s-a simţit belgian nici măcar pentru o zi din viaţa lui. Nici nu si-a dorit probabil, deoartece radicalismul islamic te face sa fii islamist, apoi luptător pentru islam, apoi arab de origine şi poate dacă mai rămâne timp şi chef, să fii puţin belgian, doar cât să nu dai de bănuit iar la final, obligatoriu este să fie cât mai inuman. Însă nu, e nedrept să spui asta, pentru că toată presa îl numeşte belgian. Putem deci să-i învinovăţim pe belgieni aşa cum îi plângem pe francezi? Nu! Doar suferinţa şi compasiunea sunt generalizate, obligatoriu generalizate, însă revolta trebuie să fie doar faţă de degetul care a apăsat trăgaciul kalashnikovului.
Să căutăm, deci, un deget de belgian. Un deget fără credinţă, fără motivaţie religioasă, un deget lipt de trăgaciul unui kalashnikov. În rest, să iubim şi sa suferim pentru întreaga omenire, chiar dacă merită sau nu, chiar dacă este potenţial criminală. Să o sărutăm pe obraz, să o îmbrăţişăm şi să nu o judecăm până nu explodăm cu dragostea noastră cu tot.


(1)Meurseault este personajul principal din romanul Străinul de Albert Camus. Personajul este un franco-algerian care ajunge să fie condamnat pentru simplul fapt de a nu fi plâns la înmormântarea mamei lui. Despre acest personaj, în ianuarie 1955, Camus a spus: 
„Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.” (David Carol, Albert Camus the Algerian: Colonialism, Terrorism, Justice pp.27)

27 feb. 2014

Ferestrele zidite- Alexandru Vona (câteva informaţii despre autor şi o scurtă recenzie)



Câteva cuvinte despre Alexandru Vona
Numele său real este Albert Samuel, născut în Bucureşti la 3 Martie 1922.
A fost unul din cei mai importanţi scriitori moderni, opera fiindu-i neglijată din cauza regimului comunist din România. A fost cunoscut ca autor al unei singure cărţi.
A debutat la vârsta de 14 ani, în 1936, cu un volum de proză denumit "Versuri" şi publicat la editura "Cartea de Aur". Cu acest prilej a cunoscut importante personalităţi literare ale vremii, scriitori precum Demonstene Botez şi Minulescu.
În anul 1947 părăseşte România şi după o scurtă peregrinare prin Italia, se stabileşte în Franţa, la Paris. În prealabil, cu volumul de poezie "Vitralii", în manuscris, reuşise să obţină Premiul Fundațiilor Regale pentru scriitori tineri. Editura la care trebuia să apară volumul a dispărut odată cu preluarea puterii de către comunişti, iar manuscrisul dat spre păstrare lui Mircea Eliade nu a mai fost găsit şi se pare că a ars într-un incendiu.
Romanul "Ferestrele Zidite", cel pentru care autorul a devenit celebru, a fost scris în numai trei săptămâni la începutul lui 1947. La acea vreme, Alexandru Vona avea numai 25 de ani. Din cauza situaţiei politice din România, romanul a fost publicat pentru prima dată după aproape 46 de ani, în anul 1993 şi a obţinut pentru ea Premiul Uniunii Latine.
Tot ce a scris a scris în Limba Română, însă a fost tradus foarte repede în mai mult de cinci limbi de circulaţie internaţională.
Sper ca într-o zi acest scriitor să fie recuperat şi reintrodus în literatura noastră pentru a putea fi apreciat la adevărata sa valoare. 


Despre "Ferestrele zidite"
O carte ce cu greu mai poate fi procurată şi fără un motiv cunoscut lipseşte de multă vreme de pe rafturile librăriilor. Ultima dată a fost publicată la editura Est într-un tiraj restrâns şi mai poate fi găsită doar în biblioteci şi cu ceva noroc în anticariate.
Dincolo de aspectele "tehnice", lucrarea este considerată prea scurtă pentru a fi roman şi prea lungă pentru a fi considerată nuvelă. O capodoperă care excelează în simboluri şi detalii de un expresionism dus la cele mai înalte cote. Pregnanţa poetică a lui Alexandru Vona poate fi resimţită în fiecare paragraf. Monotonia este mai vie şi mai plină de intensitate decât în orice alt roman. Cu siguranţă o lucrare unică în Literatura Română, o lucrare neglijată în detrimentul unui amalgam de opere pueril-tradiţionaliste a unor autori de mâna a doua.
"Ferestrele zidite" împinge cititorul spre trăiri unice, oferind ca subiect o singură personalitate, Katy, în jurul căreia totul este fără nume. Restul personajelor sunt schiţate doar de propriile meserii, de existenţa lor utilă şi impersonală. Oraşul este copleşit de propria-i monotonie iar străzile, anonime şi ele, sunt acoperite de pragmatismul şi trăirile confuze ale visului lucid.

Recomand, dacă este posibil, ca romanul să fie citit pe nerăsuflate, într-o noapte de vară toridă. Pauzele pot tăia mult din senzaţiile transmise.
Lectură plăcută!

Notă:
Atât recenzia cât şi informaţiile despre autor au fost publicate de subsemnatul şi pe Goodreads.com (https://www.goodreads.com/book/show/4729875-ferestrele-zidite?from_search=true)

17 feb. 2014

Despre cum am simţit eu sistemul românesc de învăţământ

Faptul că în toate clasamentele pozitive ale Europei, România se află pe ultimul sau penultimul loc nu este o noutate. Este cert că suntem cea mai săracă ţară a Europei, la concurenţă cu Bulgaria, avem cel mai ridican nivel de corupţie, avem cel mai prost sistem de învăţământ, cei mai slabi profesori gimnaziali şi la testele internaţionale elevii români sunt clasaţi la matematică pe locul 45 şi la ştiinţă pe locul 49. Clasamentul a fost realizat în 2012 de OECD în urma testelor PISA pentru 65 de ţări şi măsoară ce ştiu copiii la 15 ani şi ce pot face în viaţă cu cele învăţate. Oricât ne-ar plăcea să credem în "performaţele" învăţământului românesc, trebuie să înţelegem că locurile fruntaşe, medaliile pentru diverse performanţe sau aprecierile pentru diverse descoperiri, nu sunt decât cazuri izolate. Cazuri în care o mână de oameni, profesori şi elevi (studenţi) s-au dedicat unei cauze în afara sistemului de învăţământ. Este strict meritul acestora, iar sistemul nostru NU "pregăteşte genii", ci este o loterie. O loterie în care dacă ai noroc de profesori dedicaţi, compatibili cu sistemul tău de învăţare eşti al naibi de norocos! Dacă nu, mai ai şansa de a fi autodidact. Iar dacă nici asta nu merge... Dumnezeu cu mila, iar dacă mila Lui nu e mare, înseamnă că Biseria Ortodoxă ne trage în ţeapă mai ceva decât trăgea Ţepeş boierii.

Cum văd sistemul din care tocmai am ieşit

Clasele primare şi şcoala generală- un amalgam de cunoştinţe, utile şi inutile, despre care părinţii şi societatea încearcă să-ţi formeze opinii. Şcoala este doar un curier. Profesorul vine, livrează marfa după orar şi apoi pleacă acasă liniştit în aştetarea salariului. Eventual, dacă e primăvară, o mai pune de o greva alături de sindicat, iar elevul scapă de câteva zile de şcoală, recuperabile doar teoretic, pentru că practic treaba şi-o fac doar doi sau trei dintre dascălii unei clase. Oricum, cam ce era în manuale considerau că e suficient, iar în atare condiţii, nu prea vedeam rolul unor materii. 
Religia, a căerei utilitate este atât de disputată astăzi, era la locul ei şi ne îndoctrina rând pe rând. Ora începea şi se termina cu rugăciunea, iar în timpul rămas venea preotul să ne vândă poveştile unor înţelepţi de acum două mii de ani pe post de magna carta. La mine au reuşit, au reusit să-mi provoace o greaţă de care nu am mai scăpat nici în ziua de astăzi. Orice întrebare concretă din partea noastră, a elevilor, se rezuma la o polologhie care ne făcea să ne dăm ghionturi pe sub bănci.
Cum am învăţat religia? Am avut noroc de tatăl meu, care nu călca în biserică decât la botezurile, cununiile şi înmormântările din famlie şi de bunicul meu, care, deşi putea fi considerat un om religios şi mă voia preot, nu se înghesuia la slujbe. Practic adevăratele ore de religie le-am învăţat în afara orelor. De la ei am înţeles că suta de metri pupat icoane nu fusese acceptată ca probă de olimpiadă nici măcar în rai, ia pupatul de moaşte nu este nici igienic şi nici nu mă ajută să scap de repercusiunile boacănelor făcute. Cum eram copil si nu credeam tot ce se spune, am testat. Am încercat de câteva ori să las învăţatul pe seama divinităţii, însă profesorului de matematică părea să nu-i pese, el nu studiase atât de intens religia, iar cum singurele materii de a căror note se interesa tata erau chimia, fizica şi matematica, nu am avut curajul să retestez de prea multe ori acest gen de experienţă. Deci am învăţat ce e relativitatea şi care e diferenţa între teoretic şi practic. Relativ era "ajutorul" divin. Teoretic, religia era o materie care te învăţa să fii bun şi să nu minţi. Practic, ea era total inutilă şi a fost prima materie pentru care am învăţat să mint. Îi spuneam preotului ce voia să audă pentru a-mi obţine zecele si apoi plecam liniştit acasă. Nu puteam să fac asta la fizică. Târziu şi din întâmplare am aflat că religia, pentru a avea sens, trebuie să fie în permanenţă precedată de termenul istorie. Însă aceasta este o alta poveste şi nu se învaţă la scoală. De ce? Petru că e riscant pentru BOR, pentru că există riscul ca unii copii să aleagă altă filosofie de viaţă.

Liceul a fost ca pentru mulţi un capitol interesant. Eram suficient de rebeli cât să refuzăm ce nu ne place şi suficient de inteligenţi cât să înţelegem ce trebuie să ne placă. Trebuiau să ne placa materiile de bacalaureat, materii pe care reformele din învăţământ ni le-au dezvăluit prin clasa a X-a sau a XI-a. Se schimbase sistemul, contau mediile din liceu şi trebuiau sa ne placă toate, inclusiv religia. Aici îndoctrinarea se făcea la alt nivel. Era îndoctrinare avansată, cu metodologie şi scop precis. Ne-am descurcat româneşte, am eschivat şi am obţinut aceleaşi rezultate ca în şcoala generală. Să te retragi de la religie, era un act riscant, deoarece prin întortocheatele căi ale Domnului, acest gen de acţiune putea să-ţi pericliteze nota la Franceză sau Română. Era ceva mult prea abstract, însă socializarea în cancelarie părea să funcţioneze mai bine decât pedagogia de la clasă. În cele din urmă, omul este o fiinţă socială şi nu o fiinţă pedagogică! 

Facultatea şi masteratul- Prima confruntare cu realitatea.
Anul I- cerinţe concrete, materii serioase, profesori de la care primeai răspunsuri dacă erai interesat de materie. Lucruri normale.
Anul II- ne-a lovit modernizarea. Examenele au devenit "obiective", adică teste grilă, a fost obiectiv şi faptul că la unele materii nu se puneau întrebări de verificare a cunoştinţelor, ci întrebări făcute să greşeşti. Zece curat se lua rar şi cu ceva milă. Ba mai mult, pentru ca bâlciul să devină perfect, standardele impuneau ca notele să urmeze celebra curbă a lui Gaus. Pentru cei care nu stiu, Curba lui Gaus este un grafic sub formă de clopot. Utilizarea acestui sistem de curbă în notare în Europa, a fost de a VERIFICA dificultatea unui test. La noi a fost aplicat româneşte. A fost "autohtonizat", cum spunea un bun profesor. La noi nu se modifica dificultatea testului, ci notele erau puse în aşa fel încât să iasă bine curba. În rest, materii utile, cunoştinţe fundamentale necesare.
Anii III şi IV- specializare. Am scăpat de testele grilă şi au începus să iasă la suprafaţă analfabeţii. Era o concureţă teribilă în numărul de greşeli gramaticale elementare. Peste asta, materiile erau împărţite în trei categorii:
1. Materii utile cu profesori competenţi (vreo patru sau cinci maxim)
2. Materii inutile cu profesori competenţi. În bună măsură toate cele care se terminau cu Internaţional. Erau materii adăugate doar pentru a exista, pe principiul mai bine să fie decât să nu fie. Cum nu era suficient, o materie denumită Contabilitate Internatională (în ultimul ei an de predare) le-a mai făcut şi zile fripte unora înainte de licenţă, doar aşa, că e materie şi fie că te ajută fie că nu, trebuie să o stii. În schimb se neglijau materii care ofereau cunoştinţe elementare pentru un economist.
3. Materii inutile cu profesori...mai puţin dedicaţi (erau puţine, însă erau)
Masterat- specializare la pătrat şi mai nimic de adăugat.

Teoretic nu mi-am propus să scriu despre doctorat, deoarece încă nu s-au sedimentat bine amintirile, însa am să o fac în linii mari şi cu un scop precis.
Doctoratul este un caz particular, el are avantajul de a avea o mare autonomie. Este drept, trebuie să te supui unor condiţii care se schimbă brusc şi după cum visează unii, însă în principiu este o etapă extrem de utilă. Examen de admitere, evaluare orală în comisie, ceva mai multă seriozitate la admitere. De criticat este uşor de criticat, luând câteva cazuri şi etichetând tot sistemul. Tocmai această autonomie a pemis unele cazuri aberante, precum cea a primului nostru ministru, însă asta ţine de om şi nu de sistem. Nu sistemul este cel care are datoria de a te obliga să nu furi, ci noi suntem cei care trebuie să avem conştiinţa şi educaţia de a nu fura. Sistemul poate cel mult să pedepsească, însă atunci când ai tu frâiele, este mai dificil. În alte situaţii, vă rog să mă credeţi că au fost luate măsuri imediate şi dure. Deci doctoratul nu e apă de ploaie, chiar dacă nu este de la A la Z cum este în străinătate. Cerinţele sunt mari, însă finanţarea este românească. Nu ca valoare, ci ca periodicitate.
Una peste alta, din tot învăţământul pot susţine că doctoratul este cel mai serios, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că sistemul strică sistemul. Ai libertatea să-ţi alegi cu precizie aria în care vrei să faci cercetare, ai libertatea să-ţi alegi omul alături de care vrei să lucrezi, ai libertatea de a te exprima dacă nu baţi câmpii. Acolo unde statul intervine zi de zi, reformează şi formează, nu face decât să strice. Statul prin intervenţiile sale în învăţământul Universitar nu a adus nimic bun în 20 de ani, în timp ce sistemul doctoral, unul uitat până nu demult, unul în care munca a doi sau trei oameni este doar desfăşurată sub un regulament, a adus cele mai mari contribuţii în materie de vizibilitate externă şi cu siguranţă şi-a format cel mai mic ecart posibil între el şi standardele internaţionale. Iar acesta din urmă a fost şi principalul factor pentru care l-am adus în discuţie. Doctoratul, aşa cum se desfăşoară el în prezent, arată că diversitatea umană are nevoie de diversitate în instituţii, iar asta înseamnă că universităţile au nevoie de independenţă, au nevoie să se adapteze singure, să-şi aleagă singure oamenii pentru care să răspundă, să-şi aleagă materiile aşa cum consideră şi să se adapteze la piaţă în modul şi în măsura în care doresc, iar falimentul să fie cel care spune cine a greşit. Statul poate cel mult să susţină instituţiile de învăţământ superior prin burse şi prin fonduri către domeniile cheie, însă aici discuţia fuge în alte direcţii şi am să ma opresc.